Am primit multe mesaje prin care mi se cer lămuriri privind noţiunile necesare în rezolvarea subiectelor de limbă şi literatură română la examenul de bacalaureat, proba scrisă.
Pentru clarificarea tuturor conceptelor care ar trebui ştiute pentru bacalaureat, vă recomand una dintre cele două cărţi:
– „Limba şi literatura română – BAC – învăţare rapidă”, autor prof. Mariana Badea, editura Badea
sau
– „Limba şi literatura română – BAC – proză, poezie, dramaturgie, personaje”, autor prof. Mariana Badea, editura Badea
Extras din oricare dintre cele două cărţi pentru bacalaureat, unde se află şi toate explicaţiile necesare rezolvării cu succes a subiectelor 1, 2 şi 3 de la proba scrisă:

1. Expresivitatea poetică presupune exprimarea plastică a ideilor într-un stil particularizat prin noutatea şi inventivitatea imaginarului poetic, prin selectarea unui lexic adecvat transmiterii de stări emoţionale cititorului, prin utilizarea sugestivă a modurilor şi timpurilor verbale.
Semnificaţii ale timpurilor şi modurilor verbale, cu puternică expresivitate în creaţia lirică:
* Prezentul etern/ gnomic exprimă o acţiune ce se desfăşoară simultan cu momentul vorbirii, sugerând permanentizarea acţiunii/ stării/ sentimentului eului liric, fără a se întrevedea o finalizare; prezentul istoric sau narativ exprimă sensul timpului trecut cu nuanţă de eternizare a acţiunii, gestului, atitudinii, de reactualizare a acesteia: „Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare/ Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare” (“Scrisoarea III”, de M.Eminescu).
* Perfectul simplu – acţiune/ stare de dată recentă, finalizată de curând, sugerând o activitate statornică şi neîntreruptă: „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane” („Testament” de Tudor Arghezi).
* Imperfectul – acţiune începută şi neterminată, simbolizând stări incerte, de nesiguranţă şi provizorat, fără speranţa vreunei împliniri a ideii/ sentimentului eului liric: „Dar orice lucra/ Noaptea se surpa!” („Mioriţa”, baladă populară).
* Perfectul compus – acţiune finalizată deja într-un trecut îndepărtat, certitudinea unei activităţi/ unui sentiment, unei stări, unei idei ori nostalgia senzaţiilor/ sentimentelor trăite cândva (adolescenţă, tinereţe, iubire etc.): „Patria ne-a fost pământul/ Unde ni-au trăit strămoşii” („Patria română” de George Coşbuc).
* Viitorul – proiectarea acţiunii într-un timp nedefinit, neidentificat, o dorinţă propulsată într-un cândva incert, fără finalizarea stării/ idealului/ sentimentului, poeţii apelând adesea la forme ale viitorului popular pentru efect stilistic de oralitate: „Şi mi-i spune-atunci poveşti/ Şi minciuni cu-a ta guriţă,/ Eu pe-un fir de romaniţă/ Voi cerca de mă iubeşti.” („Floare albastră” de Mihai Eminescu).
* Conjunctivul şi condiţional-optativul – dorinţa, năzuinţa, tânjirea pentru împlinirea unui sentiment/ ideal/ aspiraţii/ dor, sugerând prelungirea la nesfârşit/ permanentizarea dorinţei/ acţiunii, fără a se întrevedea realizarea acestora: „O oară să fi fost amici/ Să ne iubim cu dor,/ S-ascult de glasul gurii mici/ O oară şi să mor”. („Pe lângă plopii fără soţ” de Mihai Eminescu); „Ce voi? Aş vrea să nu mai stai/ Pe gânduri totdeauna,/ Să râzi mai bine şi să-mi dai/ O gură, numai una”. („Luceafărul” de Mihai Eminescu).
* Imperativul – o poruncă, un îndemn ori o chemare afectivă, adesea sugerând fiorul lăuntric, emoţia provocate de nerăbdare/ surescitare, aşteptarea persoanei/ stării nostalgice căreia îi duce dorul; „O, rămâi, rămâi la mine/ Te iubesc atât de mult” („O, rămâi…” de Mihai Eminescu); „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,/ În care te-adânciră barbarii de tirani!” („Deşteaptă-te, române!” de Andrei Mureşanu).
* Infinitivul – esenţa semantică a verbului, defineşte acţiunea în sine, identitatea sensului intrinsec al cuvântului: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” [„Odă (în metru antic)” de Mihai Eminescu].
*Gerunziul exprimă permanentizarea acţiunii, sugerează o stare sau un sentiment etern, o idee obsesivă de care eul liric nu se poate detaşa: „De-atâtea nopţi aud plouând/ Aud materia plângând” („Lacustră” de George Bacovia).
2. Ambiguitatea în stilistică este un procedeu bazat pe echivocul lexical/ gramatical rezultat din posibilitatea de a interpreta diferit, din punct de vedere semantic, un cuvânt sau o construcţie, prin sens conotativ, ironie sau repetiţie. Ea dezvăluie o dublă posibilitate de a echivala unele elemente din limbajul poetic, astfel încât oferă cititorului o alternativă de conotaţii posibile, o altă interpretare pentru aceeaşi expresie lingvistică.
Ambiguitatea se defineşte printr-un joc de cuvinte asemănător calamburului, figură de stil bazată pe echivocul rezultat din alăturarea/ substituirea a două cuvinte asemănătoare sonor (omofone), dar având sensuri diferite, în scopul obţinerii unui efect emoţional/ comic (Banul este un nume rar = „numerar”- Mihail Kogălniceanu). Formă de manifestare a funcţiei ludice a limbajului, ambiguitatea este un procedeu alegoric, care determină în context alcătuirea unei întregi serii figurative şi care se realizează, în principal, prin:
* omonimie, polisemie şi paronimie: „O lume e în lume şi o vecie ţine” (Mihai Eminescu); „Şi nu cunoşti pe buza mea scânteietoare/ Buzele calde câte m-au sorbit” (Tudor Arghezi)
* tropi: metonimia, repetiţia cu implicaţii semantice, refrenul: În poezia „Sara pe deal” (Mihai Eminescu) ambiguitatea stilistică se distinge prin repetiţia epitetului „vechi”, aşezat în combinaţii surprinzătoare: streşinile „vechi” ale caselor sugerează păstrarea obiceiurilor tradiţionale străbune ale satului românesc, „clopotul vechi” dezvăluie credinţa creştină ancestrală a românului, iar „vechiul salcâm” reconstituie viziunea iubirii manifestate în mijlocul naturii ocrotitoare, sentiment ce defineşte omul contopit cu teluricul şi cosmosul din timpuri imemoriale;
* împletirea registrelor stilistice şi a stilurilor funcţionale: În poezia „Din ceas dedus…” (Ion Barbu), imaginile artistice se îmbină cu terminologiile ştiinţifice, luate mai ales din matematică – „însumare”- şi cu neologismele-epitet -„nadir latent”.
Unii esteţi şi teoreticieni au definit ambiguitatea limbajului poetic nu numai din perspectivă auctorială, ci şi prin percepţia cititorului, care poate găsi alternative posibile pentru aceeaşi expresie artistică ori sesizează altă semnificaţie decât aceea intenţionată de autor. Rodica Zafiu opinează că ambiguitatea este condiţia esenţială a limbajului poetic, adică „mecanismul fundamental al poeticităţii”, iar Ion Coteanu complineşte definirea conceptului prin convingerea că ambiguitatea este „destinată să stimuleze şi să orienteze capacitatea imaginativă” a actanţilor implicaţi în demersul artistic.
3. Sugestia textului liric este ilustrată prin procedeele artistice/ figurile de stil (tropi) care compun un tablou unic prin frumuseţe, un adevărat ansamblu estetic realizat prin îmbinarea imaginilor vizuale cu cele motorii, auditive, olfactive, cromatice, provocând o emoţie puternică de admiraţie şi încântare asupra cititorului. În poezia modernă, sugestia se fundamentează pe stilul aluziv, ezitant şi cultivă clarobscurul, sinestezia, corespondenţa între sensibilitatea interioară a eului liric şi realitatea exterioară a lumii. „Aşadar, poezia nu trebuie să fie nici descriptivă, nici narativă, ci sugestivă.” (Philippe van Tieghem)
Procedeele artistice/ figurile de stil (tropii) se structurează, după criterii lingvistice, în trei categorii:
* figuri sintactice şi de construcţie: enumeraţia, repetiţia, paralelismul sintactic, refrenul, simetria, antiteza, interogaţia retorică, exclamaţia retorică, invocaţia retorică;
* figuri semantice: epitetul, comparaţia, metafora, oximoronul, sinestezia, simbolul;
* figuri de sunet – aliteraţia, asonanţa;
4. Reflexivitatea creaţiei lirice învederează înclinaţia evidentă a eului liric spre meditaţie, spre reflecţie asupra problemelor abstracte ale Universului, cum ar fi condiţia omului/ artistului în lume, Geneza Universului, relaţia omului cu Divinitatea etc., element compoziţional prezent cu predilecţie în poeziile filozofice: „Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă” („Scrisoarea I” de Mihai Eminescu).

Extras:
CUM SE COMENTEAZĂ O STROFĂ/ SECVENŢĂ LIRICĂ DINTR-O POEZIE

a) Se începe cu o referire la tema poeziei – anotimp, moment al zilei, peisaj, sentiment de iubire sau de admiraţie pentru un tablou din natură etc. –, pusă în relaţie cu titlul;
b) Se reliefează ideea poetică din strofa/ secvenţa respectivă, cu indicarea incipitului sau a finalului (dacă versurile sunt de la începutul/ finalul poeziei);
c) Se menţionează lirismul subiectiv sau obiectiv, exemplificat prin mărcile lexico-gramaticale: pronume şi verbe aflate la persoana I şi adresarea directă la persoana a II-a pentru lirism subiectiv, iar la persoana a III-a pentru lirismul obiectiv.
d) Se identifică planul terestru sau planul cosmic, eventuala lor îmbinare şi exemplificarea cu citate din textul poetic;
e) Se recunoaşte limbajul artistic prin identificarea figurilor de stil (epitete, comparaţii, metafore, personificări etc.), a imaginilor artistice (vizuale, auditive, motorii, olfactive etc.) şi a mărcilor afectivităţii (interjecţii, exclamaţii, semne de punctuaţie etc.);
f) Se precizează elementele prozodice: strofa, rima, măsura, ritmul.”