125 DE ANI DE LA MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU
15 IUNIE 1889 – 15 IUNIE 2014

MIHAI EMINESCU (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889) – POET, PROZATOR ŞI JURNALIST este socotit şi astăzi de cititorii români cea mai vibrantă şi pătrunzătoare voce poetică din literatura română.

Motto:
„Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar” (Mihai Eminescu)

[…]
„- De unde vii? întreabă Odin blând –
– Am răsărit din fundul Mărei Negre,
Ca un luceafăr am trecut prin lume,
În ceruri am privit şi pe pământ
Şi-am coborât la tine, mândre zeu,
Şi la consorţii tăi cei plini de glorii.”
[…]
(Mihai Eminescu, „Odin şi Poetul”)

L-AU CUNOSCUT PE MIHAI EMINESCU!

ION PĂUN-PINCIO (1886)
„Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea a crede că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspundea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac – deşi era cald –, în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Câteodată se plimba pe stradă, întovărăşit de biata lui soră (Harieta – n.n.), care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el.”

GEORGE PANU, „Amintiri de la Junimea din Iaşi” (1902)
„Nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu; amândoi veneau la «Junimea», amândoi ieşeau de la «Junimea». Plecau amândoi şi se afundau pe la vreun crâşmar de prin Tătăraşi, Păcurari sau Nicolina. Acolo nu se puneau pe băut; […] ei se puneau să trăiască o viaţă care le plăcea lor, viaţă simplă şi primitivă. Era o plăcere pentru ei să se aşeze într-o odaie din fundul unei crâşme, pe lăviţi de lemn, cu braţele rezemate pe o masă murdară, serviţi de un băieţel naiv.”

IOAN SLAVICI
*„Eminescu şi eu ne-am împrietenit în iarna anului 1869 la Viena, unde urmam studiile universitare. Eminescu era înscris la filozofie, dar îl vedeam regulat. Nu era zi fără să ne întâlnim şi toate orele libere le petreceam împreună. În urma sfaturilor lui am început s citesc româneşte, m-am deprins încetul cu încetul cu rostirea literară a vorbelor […].”
Din perioada în care au fost la ziarul „Timpul”
, Slavici îşi aminteşte despre cea mai fructuoasă, sinceră şi intelectuală colaborare jurnalistică din toate timpurile: Eminescu – Slavici – Caragiale:
*„Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminată, cu sufletul plin de duioşie şi cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândire, iar Caragiale, care puţine învăţase, dar pentru toate îşi avea mintea deschisă şi toate era în stare să le înţeleagă din puţine vorbe, era încântat şi sta în faţa lui cu ochii scrutători, hâtru, nesăţios, care toate vrea să le afle.
*„Eminescu era om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om, şi ca fire, grădină de frumuseţe, şi ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrâneţe dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuşi şi-ar fi fost încă [de] copil îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre exces. El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci pentru lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate-n seamă. De aceea, zicea el, că sunt multe dureri şi puţine plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui. Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a fiinţei lui individuale. El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvorâtă din propriile sale mulţumiri. Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând în ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. […] «Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii.»”
Îl ştim cu toţii om care trăia mai mult cu sufletul decât cu trupul. Cetind poeziile lui şi cele ce s-au scris despre dânsul, mulţi şi-l mai închipuiesc şi drept visător pierdut în lumea plăsmuirilor sale, un fel de rătăcitor răzleţ, care nu găseşte în lume ceea ce caută în ea.”
Adevărul e că el era un om care trăieşte mai mult pentru alţii decât pentru sine, vede toate cele ce se petrec în jurul lui, judecă drept, se bucură de cele bune şi stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, deci nu numai poet şi cugetător cu vederi bine lămurite, ci totodată şi om de acţiune înzestrat cu simţ practic, care ştie să-şi aleagă mijloacele şi e totdeauna gat să înfrunte greutăţile de orişice fel.
– Doi duşmani primejdioşi avem în faţa noastră, zicea el, răutatea şi prostia omenească. În luptă cu aceşti n-avem să discutăm, ci să lucrăm şi mergem înainte.
Odată, când mă-ntorceam la redacţiune, era lapoviţă şi el călca pe ici, pe colo, prin băltoace. Trecând peste strada Colţii în strada Doamnei, la colţul căreia se construia atunci Palatul creditului funciar, venea dinspre Poşta Centrală spre noi un om desculţ şi zdrenţăros.
– Uite, grăi Eminescu, arătându-mi-l. Iată mizeria lumii în care ne trăim zilele.
Răzămat apoi de unul dintre pachetele de cărămidă, care se aflau în drumul nostru, el îşi dete silinţa să se descalţe pentru ca să-i deie nenorocitului aceluia încălţămintea sa.
– Ai căpiat, omule?, i-am zis. O să-i dai tu ghetele tale, dar rămâi însuţi desculţ.
– Eu?, răspunse el. De mine să nu-ţi pese. Eu pot să umblu şi desculţ; dar el, săracul?
Aşa era Eminescu”.

TITU MAIORESCU (1889)
Studiul „Eminescu şi poeziile lui” (1889) începe cu o afirmaţie certă a criticului Titu Maiorescu: „Tânăra generaţie română se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu”. Întrebarea retorică privind „personalitatea poetului” din deschiderea capitolului I declanşează prilejul de a consemna câteva date biografice şi a realiza un portret spiritual al genialului poet, cu aluzie la firea lui melancolică şi visătoare: „Dacă ne-ar întreba cineva: a fost fericit Eminescu? Am răspunde: cine e fericit? Dar dacă ne-am întreba: a fost nefericit Eminescu? Am răspunde cu toată convingerea: nu!”. Adept al filozofului romantic german Schopenhauer, poetul era pesimist, dar atitudinea sa melancolică definea „un simţământ estetic, o „seninătate abstractă”, iar nu o amărăciune personală. Eminescu afişa o „naivitate ca de copil”, ceea ce atrăgea o simpatie spontană în inima tuturor, căci tânărului îi lipsea cu desăvârşire „semeţia unei inteligenţe excepţionale de care numai el singur nu era ştiutor” şi avea expresia visătoare a „unui geniu cuprins de lumea ideală”. Reticenţa poetului în publicarea unei poezii era cunoscută de toţi junimiştii, precum şi faptul că refăcea, rafina şi „căuta mereu o formă mai perfectă” pentru noua creaţie, pe care o citea cu un glas străin în şedinţele cenaclului: „Niciodată nu s-ar fi gândit măcar să o publice: publicarea îi era indiferentă, unul sau altul dintre noi trebuia să-i ia manuscrisul din mână şi să-l dea la «Convorbiri literare»”.
În lirica sa erotică nu se poate vorbi despre „amor fericit şi nefericit” în accepţia obişnuită, pentru Eminescu, femeia iubită nu era decât „copia imperfectă a unui prototip nerealizabil”. Ca urmare, cu o melancolie impersonală, poetul se refugiază „într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării şi a poeziei”. Pentru argumentarea acestei analize a spiritului eminescian, Maiorescu citează versurile finale din poemul „Luceafărul”:
„Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt,
Norocul vă petrece;
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.”

Impresionat de „covârşitoarea inteligenţă căreia nimic din ce-şi întipărea vreodată nu-i scăpa”, Maiorescu vede în Eminescu „un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene”. Pasionat de filozofie, admirator al „Vedelor”, cunoscător al operelor poetice din toate timpurile, Eminescu avea o neobosită stăruinţă „de a ceti, de a studia, de a cunoaşte” şi memora cu „operele însemnate din literatura antică şi modernă”.
Încredinţat de talentul nativ al poetului de geniu („poetul e din naştere, fără îndoială”), Maiorescu accentuează faptul că poezia eminesciană vibrează puternic în inimile românilor, în care el va trăi veşnic.