MIHAI EMINESCU: 15 IANUARIE 1850 – 15 IUNIE 1889

DIODOR A SCRIS UN IMPRESIONANT OMAGIU ADUS LIMBII ROMÂNE:

„În fiecare an, în a cincisprezecea zi a lui Gerar, Cultura Română își pune veșmintele cele mai alese și preschimbă acea zi, oricare ar fi ea, într-o duminică. Este ziua ei, adică a noastră, a celor ce vorbesc și simt românește, oriunde s-ar afla!
Considerată de unii drept o cultură minoră, mai ales din cauza anonimatului în care s-a manifestat, în lipsa unei promovări susținute, ea nu a fost lipsită de personalități strălucite. Fie că sunt din literatură, din muzică, din teatru sau film, din sculptură, pictură ori arhitectură, din filozofie ori sociologie, au marele merit de a ne fi înnobilat spiritual și de a fi dus Cultura Naţională mai departe de graniţele ţării. Iar pentru asta îi sărbătorim pe toţi la 15 ianuarie, în fiecare an.
Dar de ce la această dată și nu la alta? Foarte simplu: pentru că ea marchează ziua de naștere a celui mai iubit și cunoscut fiu al acestui neam, irepetabilul Mihai Eminescu.
Genialul poet a primit de-a lungul vremii tot evantaiul de epitete, de la cele mai elogioase, până la cele mai mocirloase, acestea din urmă venind mai ales din partea unor contemporani ai noștri, posesori de caractere jenante, care cred că în felul acesta pot să i se cocoațe pe soclu. El însă nu poate fi nici măcar clintit, pentru că a înălțat poezia la altitudini amețitoare, la care invidia se asfixiază, lăsând locul doar unei admirații nemărginite:
[…]
«La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;»
[…]
( Scrisoarea I – 1881, 1 februarie)

Fără EL, am fi fost ALȚII, pentru că EL este, de fapt, AND-ul limbii române!
Să ne bucurăm, așadar!”

EMINESCU SE GĂSEŞTE ÎN FIECARE CELULĂ A ROMÂNULUI ŞI ESTE PRIMORDIAL PENTRU IDENTITATEA NEAMULUI ROMÂNESC, DE LA „HOMO SAPIENS” LA OMUL CONTEMPORAN. DE ACEEA, ADAUG UN FRAGMENT DIN ALTĂ „SCRISOARE”:
[…]
„Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu între-ai noştri vreun falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, cari joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
[…]
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Şi apoi în Sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!

[…]
Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

(Mihai Eminescu, „Scrisoarea III”)