N-am crezut ca pe etajera lingvisticii româneşti să nu existe cuvinte pe măsura tragediei de la clubul „Colectiv”! Am încercat să găsesc măcar un cuvânt care să-mi exteriorizeze suferinţa puternică şi copleşitoare care mi-a întunecat vieţuirea. N-am găsit nimic, în afară de coşmarul care s-a instalat în toată fiinţa mea. 

Diodor a trimis – in memoriam  –  poezia lui Adrian Păunescu:

„PĂMÂNTUL DEOCAMDATĂ”

[…]

Lumea-i plină de răni
Şi de doctori docenţi
Şi de măşti şi de vămi
Şi de mari inocenţi :
Fiindcă naşteţi copii
Apăraţi-i luptând,
Doborâţi monştrii vii
Ce de-un veac de vecii
Dolii pun pe pământ.
Pe pământ avem de toate
Şi mai bune şi mai rele,
Bune, rele,
Şi-nchisori şi libertate
Şi-a putea şi nu se poate
Şi ruină şi cetate,
Genii mari şi frunţi tembele,
Vânt ce stă şi vânt ce bate
Şi martiri dar şi lichele,
Nedreptate şi dreptate
Şi-a putea şi nu se poate
Şi noroi şi stele.

+++