În fiecare an, de 13 decembrie, îmi aduc aminte că Poezia română a fost jefuită de una dintre cele mai strălucite nestemate ale sale, irepetabilul Nichita, canonizat de programa școlară sub numele  Nichita Stănescu.

***

Dor de Nichita
Dar ce mai faci tu,
bunule frate al meu,
acolo sus, în depărtări, în Empireu?
Că pe la noi e frig,
și trist, și cenușiu
și n-am mai râs vârtos
de când nici nu mai știu…

Că nu ne iese mai nimic
din ce voim
acum, din gândul bun, să și înfăptuim
și pare că ne merge
ca la spânzurați,
văzând mâncându-se
chiar frații între frați.

Săpăm mereu, cu sârg,
tranșee între noi
de ne despart și idealuri, și nevoi ,
și au ajuns
să călărească-acest popor
străinii sprijiniți
de noi (,)cozi de topor.

Și ne tot cântă imnul ăsta,
dar degeaba,
că de trezit nu ne trezim, se vede treaba,
dar ne-nstruțim,
de-am terminat cam tot nisipul
și facem credit
să-l aducem cu tot chipul.

Altfel, pe-aici e, încă,
liniște și pace
și-n cinstea ta, acum, o sticlă voi desface
de soare rubiniu
zdrobit în blânde teascuri,
prilej să îți închin,
‘nadins ciobite toasturi.

Diodor – 13 decembrie 2015
***
*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*