„În pronumele personale și în formele verbului „a fi” se scrie „e”, dar se pronunță (ie): eu, el, ei, ele, ești, este, e, eram, erai, era, erați, erau” (…)
„Rostirea hipercorectă (e) în loc de (ie) în aceste forme – practicată în special în învățământ, pentru a fixa la elevi deprinderea de scriere – este greșită. ”

„DICȚIONARUL ORTOGRAFIC, ORTOEPIC ȘI MORFOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE” (DOOM) – 2005 (PAG.XLVI)

*********************************************************************************************************

În luna aprilie 1997, în celebra emisiune „Doar o vorbă să-ți mai spun”, regretatul profesor George Pruteanu atenționa asupra hipercorectitudinii și pronunțării incorecte a verbului „a fi” și a pronumelor personale.

„IEU ŞI EU (HIPERCORECTITUDINE) ”

„Stimate telespectatoare, stimaţi telespectatori, bună seara, ba chiar foarte bună seara, prea bună seara!! Am început cu o asemenea năstruşnică formulă de politeţe fiindcă vreau să vă vorbesc despre excesul de corectitudine care, ca orice e prea mult, strică. În lingvistică, acest gen de stricăciune, adică de eroare, se numeşte hipercorectitudine. E vorba, ca să-nţeleagă toată lumea, de grija unor vorbitori de a respecta nişte reguli, pe care însă ei nu le-nţeleg bine şi nu le aplică unde trebuie. De pildă: s-a ironizat din belşug felul cum pronunţau Ceauşescu (şi cei de nivelul lui) cuvîntul época, v-amintiţi: „iepoca”. Un literat valoros, dintre cei mai paradoxali din vremea regimului comunist, anume Paul Georgescu, îşi făcuse un cal de bătaie din pronunţia mitocănească „iepicul” (adică epicul – povestea); la fel, în ceea ce priveşte „ieticul” (adică eticul). De teama de a nu cădea în ridicolul unor asemenea ziceri, unii vorbitori şi, ceea ce e mai grav, chiar dintre cei profesionişti, adică spicheri sau crainici de radio şi televiziune (inclusiv, vai-vai-vai!, din ograda noastră) pronunţă, căzînd în eroarea hiper-corectitudinii, „éste” în loc de „ieste”, cum pretinde norma fonetică. Aceeaşi problemă se pune şi aceeaşi gafă se săvîrşeşte în privinţa pronumelor eu, el, ea, ei, ele, a căror pronunţie corectă este aşa cum am făcut-o eu, cu un scurt „i” înainte de „e”: ieu, iel, ia, iei, iele. Crainicii care spun, de pildă: „Apoi, éle au plecat” au, fără să vrea, un aer caraghios.
Vă salut cu voioşie pe frumoasa noastră glie.”