DESPRE TEORIA METEMPSIHOZEI ÎN NUVELA „SĂRMANUL DIONIS” DE MIHAI EMINESCU
«Pasionat de lectura cărţilor de astrologie, Dionis le împrumută de la anticarul Riven. În vis, Dionis deschide cartea de astrologie, face un semn magic şi se trezeşte într-un alt veac, în vremea lui Alexandru cel Bun, sub înfăţişarea călugărului Dan, discipol al dascălului Ruben, profesor la seminarul din Socola. Călugărul Dan are revelaţia de a fi trăit în viitor, sub numele Dionis şi îi mărturiseşte maestrului său, Ruben, straniul sentiment (anamneză). Acesta îl îndeamnă să-şi continue experienţa, prilej cu care Eminescu formulează TEORIA METEMPSIHOZEI (reîncarnarea), prin intermediul lui Ruben: „în şir, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a căror fiinţă ai pricinuit-o tu. […] Omul are-n el numai şir, fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi […] numai că moartea îl face să uite că a mai trăit”.
Ruben îl împinge pe Dionis în păcat, încurajându-l să afle Taina Creaţiei şi, implicit, „cuvintele lui Dumnezeu pe care El le-a rostit la Facerea lumei.”
În vis, Maria și Dionis ajung la „o poartă închisă”, pe care se află un triunghi sacru, având în centru „un ochi de foc”, deasupra căruia stă scris „un proverb cu literele strâmbe ale întunecatei Arabii. Era doma (casa) lui Dumnezeu. Proverbul, o enigmă chiar pentru îngeri”. Dan caută cu febrilitate în cartea lui Zoroastru magia care să-i permită descifrarea proverbului, căci aflarea cuvintelor divine ar fi însemnat atingerea absolutului în cunoaştere: „aş voi să văd pe Dumnezeu”, dar replica îngerilor vine tăios: „DACĂ NU-L AI ÎN TINE, NU EXISTĂ PENTRU TINE ȘI ÎN ZADAR ÎL CAUȚI”!
Atingerea absolutului nu se împlineşte, întrucât, în entuziasmul şi extazul momentului, tânărul consideră că poate controla Universul şi gândeşte într-un mod nefericit: „Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne….“. Acest gând profanator, că el ar putea fi Dumnezeu, simbol al puterii absolute, îl prăbuşeşte cu brutalitate în abis, Dionis fiind aspru pedepsit prin revenirea la condiţia de muritor, sugerând că limitele obiective ale gândirii umane nu pot fi depăşite, deoarece nici omul şi nici îngerii nu au acces la tainele Creaţiei: „Nefericite, ce ai îndrăznit a cugeta?”.
În finalul nuvelei, revine ideea filozofică exprimată de Eminescu şi în „Glossă”, și anume LUMEA VĂZUTĂ CA TEATRU, în care oamenii sunt actori pe scena vieţii şi interpretează roluri predestinate: „Nu cumva îndărătul culiselor vieţei e un regizor, a cărui existenţă n-o putem explica? […] Nu sunt aceeaşi actorii, deşi piesele sunt altele?”. Ideea este preluată de la Schopenhauer şi este exprimată cu aproape aceleaşi cuvinte ale filozofului german: „Voinţa universală e regizorul care mişcă în spatele culiselor vieţii pe toţi muritorii, ca pe scena unui teatru” (Schopenhauer)
(„PROZA” – Prof. Mariana Badea –  www.editurabadea.ro)