Trăim într-o ţară unde învăţământul are caracter obligatoriu, aşadar aproape toţi românii au fost elevi. Aproape toţi românii s-au dus la şcoală în fiecare zi. Toţi cei care au fost la şcoală au avut manuale, acces la bibliotecă, profesori bine pregătiţi. Singura nedumerire este: ce a făcut la şcoală fiecare român în fiecare zi din fiecare an dintre cei minimum opt, dacă nu doisprezece?!

Opinia mea fermă este că oricine a fost elev este dator să ştie „obligatoriu” să citească şi să vorbească/ scrie corect în limba română, să înveţe cele patru operaţii şi tabla înmulţirii. Cu aritmetica primară se mai descurcă, dar se încurcă rău la limba română.

Cauzele pentru degradarea atât de evidentă a limbii române sunt multiple şi complexe, dar aş dori ca, împreună, să încercăm identificarea celor mai importante, având în vedere faptul că toţi am fost elevi şi foarte mulţi suntem părinţi, adică beneficiem de o vastă experienţă în ceea ce priveşte şcoala românească.

O PRIMĂ OPINIE. Cred cu tărie că una dintre principalele cauze pentru care limba română este „o disciplină dificilă” o constituie supraaglomerarea cu noţiuni neadecvate, mai ales pentru vârstele mici. Am observat că destul de mulţi dascăli fac paradă în faţa copiilor cu „înaltele” lor cunoştinţe şi uită că cei mici nu sunt dezvoltaţi la nivelul acelor cerinţe. Astfel, elevii nu înţeleg noţiunile, obosesc încercând să priceapă toate cele, părinţii se enervează şi-şi ceartă copiii, iar doamna se detaşează cu superioritate de tot acest zbucium inutil. Dacă elevul ar reuşi să scrie corect, să citească fluent, respectând intonaţia poruncită de semnele de punctuaţie şi să înţeleagă noţiunile primare ale gramaticii, s-ar îndeplini obiectivul principal pentru clasele I-IV, după care poţi, în spirală, să dezvolţi aceste cunoştinţe bine consolidate.

Un exemplu îl constituie mesajul Eugeniei, prin care solicită sprijin pentru a afla cum poate cuvântul „ceaţă” să îndeplinească o serie de funcţii sintactice: „Am o rugăminte uriaşă: fiul meu a primit un test la limba română în care i s-a cerut, la un moment dat, să construiască enunţuri în care substantivul „ceaţă” să aibă, pe rând, funcţiile sintactice de subiect în cazul Nominativ, nume predicativ în Nominativ, complement direct în Acuzativ, complement indirect în Acuzativ, atribut în Dativ, complement circumstanţial de loc în Dativ, respectiv atribut substantival genitival în Genitiv.”

Copilul este în clasa a VI-a şi această cerinţă era doar unul dintre subiectele testului. Sunt convinsă că niciun elev nu a reuşit să soluţioneze acest subiect. De ce a apelat Eugenia la acest blog?! Pentru că doamna de română nu a explicat, ci a lăsat în „ceaţă” construirea enunţurilor. Eugenia spune că are un băiat deştept care „ştie toate cazurile, ştie întrebările, ştie toată teoria” şi totuşi nu a reuşit să rezolve cerinţa.

Din punctul meu de vedere,  se identifică mai multe cauze :

– cerinţa aceasta depăşeşte cu mult puterea de înţelegere a noţiunilor care nu sunt suficient de consolidate la această vârstă;

– substantivul „ceaţă” este prin el însuşi dificil şi nu poate avea orice fel de funcţii sintactice în mod firesc, ci trebuie, cumva, falsificat sensul enunţului;

– nici după aducerea testelor, doamna nu a insistat asupra regulilor de alcătuire a enunţurilor respective, astfel încât copilul să-şi dea seama ce nu a ştiut;

– în alcătuirea acestor enunţuri, copilul ar trebui să ţină seama, concomitent, de următoarele condiţii: predicatul să nu fie nominal sau la diateză pasivă (pentru că se schimbă funcţia „ceţii”), să cunoască din reflex prepoziţiile specifice fiecărui caz, să stăpânească sensul verbelor care cer anumite funcţii sintactice, să ştie excepţiile funcţiilor sintactice care nu sunt tipice pentru un caz sau altul şi, nu în ultimul rând, să alcătuiască propoziţii în care „ceaţa” să aibă sens.

Concluzionez că e prea mult pentru puterea de înţelegere şi acţiune a unui copil de nivel mediu, care mai „studiază” încă vreo 10-12 obiecte de învăţământ.

CEAŢĂ

*subiect în nominativ

Ceaţa a acoperit pădurea.

*nume predicativ în nominativ

Pâcla este o ceaţă deasă.

*complement direct în acuzativ

Am văzut ceaţa încă din zori.

*complement indirect în acuzativ

Mă gândesc la ceaţa londoneză.

*atribut în dativ

Este o atmosferă asemenea ceţii.

*complement circumstanţial de loc în acuzativ

S-a plimbat prin ceaţă toată dimineaţa.

*atribut substantival genitival în genitiv

Cea mai mare densitate a ceţii este la Londra.

*complement de loc în dativ

M-am deplasat contrar ceţii. (încotro?) – pentru că „a se deplasa” înseamnă a merge într-o direcţie.

Ce alte cauze credeţi că-l determină, de multe ori, pe copil să renunţe de a mai face efort, gândindu-se că oricum nu poate să facă faţă şi se pierd astfel multe energii umane şi viitori intelectuali.

Ce alte cauze credeţi că determină declinul capacităţii de gândire şi de comunicare ale românului?