În general, am avut noroc în meseria de dascăl. Am profesat la şcoli de renume, adică şcoli cu elevi inteligenţi şi cu „cei şapte ani de acasă” absolviţi „la zi”. Cu toate că liceul la care am predat în ultimii aproape 20 de ani are profil economic, am avut bucuria de a reuşi să induc grija pentru limba română şi dragostea pentru literatură multor copii care aveau, probabil, această înclinaţie în stare latentă.
Acum, o fostă elevă şi foarte dragă mie, mi-a răsplătit strădania trimiţându-mi o povestire fantastică, în care epicul dublu, realizat prin îmbinarea planului real cu cel ireal, se defineşte şi prin intrări şi ieşiri din timp şi din lumi paralele, asemenea scrierilor fantastice ale lui Mircea Eliade.
Autoarea se numeşte IOANA DOROJAN şi susţine anul acesta licenţa la o facultate din cadrul Academiei de Studii Economice.
Împărtăşesc bucuria unui talent incontestabil cu voi, prietenii acestui blog.

Povestirea a apărut pe data de 15.04.2012, în numărul 23 al Revistei Suspans (http:// suspans.ro/uncategorized/imbratisari-din-adanc).

ÎMBRĂŢIŞĂRI DIN ADÂNC
IOANA DOROJAN

„Beyond her walls I shatter mine
Towards her charming lies I crawl
Her heart got sore as she found mine
Into her liquid arms I fall”
Diorama- Her liquid arms

Nu îmi mai amintesc sigur în ce zi am cunoscut-o. Cred că era luni. Sau marţi. Nu, era marţi. Început de noiembrie. Terminasem cursul de „Metode şi procedee numerice” şi aveam o pauză de două ore până la seminar. Hotărâsem să merg la cafeneaua de la colţul străzii, de lângă facultate, pentru că era, în general, mai puţin populată şi îmi puteam rezolva tema pentru acel seminar. Cu o noapte în urmă avusesem un vis ciudat – eu, care în general nu visez: o umbră, care îmi făcea semn să o urmez, şi mă duceam înspre ea fără să mă pot opune. Apoi, nişte braţe palide m-au tras brusc într-o apă, într-un adânc negru şi învolburat. Nu mă puteam mişca, nu puteam respira. M-am trezit chiar când eram pe punctul de a mă îneca. O fi agitaţia, mi-am spus. În aceeaşi săptămână trebuia să îmi termin şi articolul, atâtea termene de respectat.
Spre marea mea mirare, cafeneaua era plină. Zarvă, agitaţie, studenţime. Clar, nu era un loc prea bun pentru ceea ce voiam să fac, însă am eliminat din start ideea de a rămâne la bibliotecă, întrucât duduia care îi ţine locul bibliotecarei mi se pare uşor sinistră: un ten cenuşiu, cu ochi mari şi negri, de parcă ţi-ar fura sufletul. Şi modul în care se poartă cu cărţile îmi provoacă silă.
O masă era liberă. Mai retrasă decât majoritatea, din păcate lumina difuză. Îmi aşez geantă pe scaun şi scotocesc în ea după ochelari, la care trebuia să apelez din ce în ce mai des de la o vreme. Ridicând privirea, observ că la capătul celălalt al mesei era deja cineva. O fată brunetă, tăcută, cu cearcăne cenuşii brăzdându-i tenul palid. Uşor iritat, mă scuz că i-am ocupat masa şi mă pregătesc să plec.
Puteţi rămâne, m-a oprit. Nu mă deranjează. Nu mai aştept pe nimeni.
Aşezându-mă, observ că nu serveşte nimic. La dracu’, poate că a profitat de neatenţia mea şi s-a aşezat aici. S-a dus cu tema asta, nu mai am ce face. Îmi dau jos haina, calculându-mi punctajul pentru examen. E greu, materia e dificilă şi fiecare zecime contează. Şi nu pot să îmi permit să pierd dintr-o prostie, la anul vreau să plec în Amsterdam, cu bursă.
Mă aşez şi o fixez pe fată cu privirea. Ia să vedem cu cine îmi pierd eu timpul în această zi…
Fata avea ochii cenuşii. Sau albaştri, nu îmi dădeam seama. Fruntea îi era înaltă, părul lăsat despletit îi încadra chipul. Purta o bluză neagră, o eşarfă violet şi o broşă din dantelă, în formă de trandafir. O fi de la Litere. Fusta gri închis, cizme înalte. Destul de conservatoare pentru vârsta ei.
Între timp, chelneriţa sosise la masa noastră. Drăguţă poate doar în aparenţă, cu un aer uşor plictisit, genul de fată pe care o agreezi pentru o perioadă scurtă, până începi să îţi pierzi răbdarea.
– Cu ce vă pot servi?
– O cafea fără zahăr, vă rog.
– Imediat.
– Mă scuzaţi! Dar pentru domnişoara de lângă mine?
Nu înţelegea, sau se făcea că nu înţelege. A dat din umeri şi s-a dus după cafea.
– Nu e nimic, a zis fata. Nu doresc să servesc nimic, oricum.
– Ok, am înţeles. Atunci de ce naiba a mai venit la o cafenea?
– Eu sunt Cătălin, spun, întinzându-i mâna.
– Silvia. Silvia Marinescu, răspunse, cu o strângere de mână mai fermă decât mă aşteptam. Avea mâinile albe, cu degete lungi şi unghii îngrijite.
– Cum ţi se pare aici?
– Puţin cam aglomerat, dar eu nu prea obişnuiesc să ies.
– Nici eu, râd. Acum am fost obligat de circumstanţe, aveam de scris o temă şi îmi trebuia un loc mai retras..
– Şi o cafenea este într-adevăr un loc destinat studiului…
Râde de mine, fetiţa. E frumuşică, dar asta nu o scuză. Ia să i-o întorc niţel.
– Când o să ajungi în ultimul an de facultate o să înţelegi mai bine cum stă treaba, vezi tu…
Îmi zâmbi timid şi parcă uşor ironic.
– Dar în ce an eşti?
Zâmbi din nou. În mod straniu, zâmbetul ei era molipsitor. Am râs.
– Ok, ok. Ai terminat facultatea, să înţeleg. Dar câţi ani ai? Eu credeam că eşti boboacă.
– Sunt mai mare decât par.
– Îmi cer scuze, răspund uşor jenat. Trebuia să îmi dau seama că nu se cuvine să întrebi o femeie ce vârstă are.
Ridică mâna la gură, probabil să îşi mascheze un alt zâmbet. În acel moment, simt în aer o aromă dulce, uşor îmbătătoare care îmi aminteşte vag de copilărie. Da, vanilie…
– Simţi? am întrebat-o. Cred că au şi prăjituri. Miroase a vanilie.
– Acela este parfumul meu, îmi răspunse absent.
Sunt idiot, mi-am zis. În mai puţin de jumătate de oră mă fac de râs în faţa unei fete drăguţe. Trebuie să mai ies din casă, atâta studiu mă tâmpeşte. Şi acum, mirosul acela. La naiba!
Am tăcut până am terminat cafeaua. Din păcate, ea nu mai zice nimic pentru a salva discuţia. Vizibil iritat, o las baltă şi caut portofelul să îmi plătesc consumaţia. Uitându-mă din nou la masă, Silvia dispăruse. La naiba, din nou.
Seminarul este şi plictisitor. Deşi de cele mai multe ori reuşeam să ţin pasul, să ies în evidenţă (nici nu era greu, nu aveam cei mai străluciţi colegi), de data aceasta îmi vine să plec. Profesorul acum mă plictiseşte, colegii mă enervează prin simplul zumzet pe care îl genereză constant. Mici entităţi neglijabile, mă gândesc.
Dar mintea mea e departe. Încerc să mă concentrez la viitorul articol, la o carte pe care voiam să o citesc, dar nu pot să îmi scot din minte aroma de vanilie. Mi se conturează în minte chipul ei, ochii, părul negru, mâinile micuţe şi albe, cu degete subţiri. Mi-o imaginez cântând la pian, înconjurată de lumânări mari, plimbându-şi uşor degetele pe clape, rezonând cu el. Simt parcă mirosul inconfundabil, dulce, îmbătător…
– Cum o cheamă? Mă întrerupte un glas piţigăiat. Toată imaginea se evaporează, ca un abur.
– Poftim?!
– Eşti gânditor. Tu nu eşti aşa gânditor de obicei. Îmi răspunde o colegă care încearcă să fie de treabă, însă nu reuşise până acum decât să mă enerveze.
– Nu te priveşte.
Dar mă gândeam. Mă gândeam la ea. La fata de vanilie…
Zilele trec enervant de greu. Mă regăsesc absent, mergând cu valul doar pentru a nu mă pierde. Facultatea deja mi se pare o pierdere de timp. Încep să mă întreb dacă îmi doresc într-adevăr să mai plec cu bursa. Depăşisem chiar şi termenul pentru un articol, dar nu mă mai interesează. Mă urmăresc ochii ei, aroma de vanilie. Îmi imaginez scenarii în care mă întâlnesc cu ea din întâmplare pe stradă, modul în care aş reacţiona, modul în care ea ar reacţiona şi cum să îi cer numărul de telefon de data aceasta, măcar. Priveam mai atent la lumea din jur, crezând de câteva ori că îi văd chipul. Însă nu erau decât fete. Fete comune, muritoare de rând, cu nimic aparte. Chipuri de lut şi atât. Am visat, oare?
Privesc pe geam în tramvai, sperând că poate o voi zări. Am înnebunit. Şi dacă o văd, ce fac? Mă dau jos la prima staţie şi alerg după ea? Va crede că sunt vreun psihopat care o urmăreşte. Trebuie să îmi vin în fire. Trebuie să îmi văd de treaba mea, de viitorul meu.
Dar nu pot. Ea mă reţine. Aroma ei m-a îmbătat, m-a făcut să îmi pierd minţile, raţiunea. Şi de ce? Nici nu o cunosc. Poate nu are niciun viitor. Pentru cine mă agit, de fapt?
Paşii m-au purtat spre treptele facultăţii de Litere, fără vreun scop anume. Stau şi privesc. Urmăresc chipurile, părul, eşarfele, în speranţa că voi zări, în mulţime, una violet.
Am intrat într-un magazin, la întâmplare. Rafturi micuţe sprijineau obiecte şi mai micuţe, de diverse forme şi culori. Decoraţiuni. Porţelan, lemn, metal filigranat, pietricele colorate prinse în ramuri din sârmă. O aromă familiară mă întâmpină şi, alertat, m-am uitat în jur. În magazin eram numai eu şi vânzătoarea, care părea preocupată de o revistă subţire, plină de poze.
– Nu vă supăraţi, de unde vine acea aromă?
– Ah, de la lumânările cu vanilie. Dacă doriţi, sunt la reducere.
Am ieşit din magazin cu două lumânări cumpărate- ambele medii, în suport de sticlă, pe care le-am aşezat pe masa mea de lucru. Poate aşa voi avea mai multă inspiraţie pentru articole. Poate aşa nu o să mă mai gândesc atât de mult la ea, fiindu-mi suplinită nevoia pentru acel miros. Îmi pun o cană de cafea pe masă şi aprind lumânările, care încep să răspândească aroma îmbătătoare. Cafeaua e destul de tare, întrucât aveam mult de lucru în seara aceea şi trebuia să profit cât de mult puteam. Cifrele îmi zburau prin minte în legături, serii de numere dansau împreună, iar eu eram acolo să le explic, să le dau un sens, să le învârt şi să le fac să vorbească. La dracu’, nu iese. Sunt prea obosit. Îmi dau jos ochelarii şi îmi aşez capul pe mâini. Ce o mai face Silvia? Oare a fost doar în mintea mea…? Aroma de vanilie umplea aerul, devenind parcă din ce în ce mai puternică. Cu ochii închişi, simţeam cum ameţesc uşor, spre o stare de visare. Parcă alunecam în altă lume, în care gândurile se transformau în şoapte. Nu mai aveam nimic în minte decât chipul ei, ochii ei, mâinile ei mici. „Trage-mă spre tine…”
Mirosul părea să de transforme în aburi şi o atingere rece îmi ţintui ceafa, răspândind fiori de gheaţă în jurul gâtului, ca un ştreang făcut din mii de ace.
Mă înec. Nu mai am aer. Pulsul îmi apasă tâmplele. Îmi aud inima bătând.
M-am ridicat brusc de la masă, răsturnând cana de cafea pe jos. Zaţul se împrăştia, odată cu cioburile smălţuite, pe parchet. Lumânările s-au stins, iar fumul fitilelor era amar şi asfixiant. Mă duc spre fereastră şi deschid geamul. Cu capul în mâini, mă sprijin de pervaz şi privesc în gol. Ce naiba se întâmplă cu mine?
Peisajul este gri şi sec. Norii, făcuţi parcă din plumb, domnesc deasupra blocurilor. Ziduri cu tencuiala căzută, totul numai rugină şi degradare. Copacii goi şi cenuşii mângâie cerul, într-o atingere moartă şi tăcută. Trebuie să ies de aici.
Ajung, fără să îmi dau seama cum sau cât de repede, în parc. Aerul este umed şi miroase parcă a aburi reci. Chiar şi aşa, sper să îmi revin mai uşor decât aş fi făcut-o acasă. Mirosul de vanilie care îmi persista în nări acum începe să se dizolve, lăsându-mi gândurile libere. Norii păreau să atârne tot mai greu, însă nu dădea semne că va ploua.
Câteva cupluri se plimbau, de mână, pe cărările pietruite. Cum ziceau că e? Romantic… Da, adevărul e că peisajul avea în sine o notă aparte, însă romantismul situaţiei era de nuanţa scenelor funebre din poeziile lui Bacovia. Şi chiar şi aşa… nu realizau cât de efemeri sunt, câtă inutilitate se afla în ceea ce ei numeau dragoste. Fete, dăruindu-se acum cu uşurinţă, lăsându-se pradă unor tertipuri ieftine. Ea era altfel, ştiu asta. Am citit asta în ochii ei, în gesturi. Avea în privire un cuget ferm, o demnitate aparte.
O singură siluetă părea să zacă în solitudine în apropierea lacului. Privea în depărtare, însă nu puteam distinge concret trăsăturile. Părea să semene cu ea. La dracu’, trebuie să îmi schimb ochelarii. Mă împiedic. La dracu’!
Uitându-mă din nou în faţă, observ că siluetă a dispărut. Oare am luat-o razna?
„Trage-mă spre tine…” aud un murmur şoptit.
– Silvia?
– Da, Cătălin, aici sunt. Vocea ei răsună, uşor răguşită.
– De când eşti aici?
– Practic, de acum sunt. M-ai chemat, am apărut.
– La naiba, ce e cu fata asta? Şi… aveai de gând să mă mai ţii mult în suspans?
Ea zâmbi. Atunci am observat. Ochii ei erau, de fapt, albaştri. Un albastru profund, ameţitor, în care m-aş fi înecat o veşnicie. Doamne, copilă, unde, când, în ce viaţă ne-am mai cunoscut?
– Dar nu te ţineam, nu am făcut-o niciodată.
– Ştii, avem de vorbit. Atunci, la cafenea, ai dispărut aşa, fără să îmi spui nimic şi, la naiba, poate vroiam să mai vorbesc cu tine, să te mai văd. Ai plecat şi atât.
– Păi, aveai gândul în altă parte…
– Tertipuri feminine. Mă bucur să te revăd într-un final. Cum mai eşti?
Ea privi în gol.
– Mi-e frig, şopti.
– Normal că îţi este frig, nu te preocupi prea mult de sănătatea ta, văd. Vocea mea trăda un pic de grijă, dar am trecut peste. Şi ce trebuie să facă un băiat că să te vadă mai des?
Ridică o sprânceană. Îmi scutur capul.
– Mai concret, ce ar trebui să fac eu să te pot vedea mai des?
– Concret, nimic, doar să mă chemi.
– Bine, aşa zi. Dau să scot mobilul, de data asta nu scapă. Scotocesc de zor prin buzunare. Ştiu că sunt direct, dar nu contează, ia zi-mi numărul tău de telefon…
A dispărut.
Am înnebunit?!
Zilele trec fără o însemnătate aparte. Valul cu care înainte mă străduiam să ţin pasul acum este demult al trecutului. Timpul pare să aibă alte dimensiuni, viaţa altă importanţă. Am strâns toate foile de studiu pe care le foloseam pentru articole şi le-am îndesat în bibliotecă. Nopţi pierdute, litri de cafea, totul şifonat şi înghesuit, printre alte rânduri şi versuri. Oricum, mi-am depăşit termenele, oricum nu mai ştiu demult unde am ajuns la facultate. Nu mă mai interesează. Mă trezesc noaptea strigându-i numele, speriat de propria-mi voce. Uneori aprind lumânările, adulmecându-le aroma până ameţesc şi mă trezesc a doua zi. Alteori, îmi torn pahar după pahar de vin roşu, în speranţa că mă va ajuta să uit. Dar uitarea este inutilă atunci când nu poţi arunca în neantul trecutului ceea ce doreşti să uiţi. Vinul mai reuşeşte, uneori, să o amorţească. Pe ea, pe Silvia, care vrea să îmi părăsească gândurile. Să o facă să adoarmă în mintea mea pentru o oră, două, uneori pentru toată noaptea.
Cred că este luna decembrie. Nu ştiu, nu am mai schimbat demult fila calendarului, dar este tare frig. Bate un vânt cu miros de iarnă. Cu încheieturile şubrede, cu picioarele nesigure, îmi fac plimbarea de seară, singurul lucru care a rămas cât de cât stabil în noua mea viaţă. Aud claxoane pe stradă, oameni care strigă din maşini, la mine. Nu îmi dau seama la ce distanţa sunt, nu pot sesiza: ori erau de vină ochelarii, ori aburii alcoolului. Eu le văd farurile aprinse în ceaţă, ca ochii mari ai unor demoni, privindu-te şi bântuindu-te. Mă rătăcesc şi mă regăsesc în acelaşi loc.
Paşii mă poartă spre o bancă goală. Lemnul scarţâie dureros când mă aşez şi mă dezechilibrez uşor după ce îmi îndoi genunchii. Lumina gălbuie, bolnăvicioasă a felinarelor e singurul lucru care se mai distinge prin ceaţa deasă şi aproape irespirabilă. Trag adânc în piept din aerul cu miros de moarte şi închid ochii pentru câteva clipe. Sunt eu şi nimicul. Ca marele Demiurg, stăpân al Universului. Şi îmi creez sufletul pereche, o stea, veşnică şi minunată, pe nume Silvia.
În mod straniu, pot distinge o formă, ca o umbră, străbătând ceaţă. Amorţit, îmi trag haina mai aproape de corp, simţind cum totul se răceşte brusc. Chipul începe să se contureze şi încep să recunosc trăsăturile, părul, ochii ei. Pare să plutească, pe o mare de aburi, iar parfumul ei îmi umple, din nou, nările.
– Ai venit la mine?
– Te-am căutat, din nou.
– Şi m-ai găsit.
– Te rog, nu mă mai părăsi. Nu mai am nimic, doar pe tine te-am căutat, doar pe tine te-am mai vrut.
– Şi ce vei lăsa în urmă, ce se va alege cu viaţa ta?
– Nu o mai vreau, nu mai înseamnă nimic pentru mine.
Ea căzu adânc pe gânduri. Încruntată şi cu o voce serioasă, se uită la mine:
– Eşti sigur că asta îţi doreşti?
– Asta şi nimic altceva.
– Bine, Cătălin, dă-mi mâna şi nu te uita înapoi.
Îmi întinde mâna. Este străvezie, albă şi rece. Făcută parcă din gheaţă, cu degetele ei micuţe încleştate în ale mele. Mă trage înspre ea. Simt brusc frigul şi mă blochez. Picioarele îmi cer să mă opresc, iar orice alt gând mă părăsește. Ea îmi zâmbi.
– Hai, nu te grăbi, îmi şopti.
– Nu mă pot mişca. Trage-mă spre tine, te rog…
Bine, închide ochii.
Vreau să trag aer în piept, dar aer nu mai este. Şi parcă, de fapt, nici nu mai am nevoie de el. Nu mai e frig, nu mai sunt gânduri. Stau cu capul în braţele ei, mâna ei netezindu-mi părul. E cald şi ochii, acum albaştri, îi sclipesc. Parfumul ei, mai îmbietor ca niciodată, îmi invadează fiinţa. Oare visez?
– Nu, nu visezi.
– Nu mă părăsi.
– Nu te părăsesc, eşti cu mine acum.
– Şi timpul?
– Timpul nu mai există, dragule.
– Ştii? Cred că ne-am cunoscut noi mai demult, în altă viaţă…

Extras din ziarul „Evenimentul naţional” – numărul de Marţi, 23 ianuarie:
„Un incident tragic s-a petrecut noaptea trecută în Capitală. Un tânăr în vârstă de 25 de ani, Cătălin Petrovici, a fost găsit mort, înecat în lacul din parcul Cimbrişor. Autopsia arată că acesta a consumat o cantitate exagerată de alcool, însă sursele noastre ne informează că medicii legişti încearcă încă să identifice cauza exactă a morţii (…)

Nefericitul eveniment este consemnat a fi avut loc la nici trei ani de când o tânără, pe nume Silvia Marinescu, a fost găsită înecată în acelaşi lac, cazul fiind înregistrat ca „sinucidere”.