De câtva timp, mă simt personaj într-o piesă absurdă şi m-am precipitat către unul dintre scriitorii mei preferaţi: Eugen Ionescu. Cândva, înainte de a se face „reforma” în învăţământ, piesele lui Eugen Ionescu figurau în programa şcolară. S-au scos, pentru că un popor însufleţit prin cultură devine periculos de inteligent.
Pentru început, aş vrea să fac, fără a aduce jigniri sensibilităţii cuiva, câteva precizări privind literatura absurdului, apoi voi relata succint subiectul piesei „Regele moare” scrisă de Eugen Ionescu. Poate vă trezesc dorinţa de a citi/ reciti aceste creaţii româneşti unice în literatura universală.
*
**
Cuvântul absurd denumeşte o idee contrară gândirii logice, a bunului-simţ sau care nesocoteşte legile naturii şi ale societăţii.
Piesele de teatru înscrise în literatura absurdului ilustrează situaţii şi personaje nefireşti, neverosimile, conturate împotriva legilor firii şi a gândirii logice, utilizând formule de expresie şocante.
Principala modalitate artistică este galimatiasul (vorbire sau scriere încurcată, confuză, ilogică), prin care se anulează judecăţile de rutină, convenţionalismul ideilor cu care este obişnuit cititorul/ spectatorul din teatrul tradiţional. Tragismul existenţei produce adesea efecte comice, caricaturale, groteşti.
„Eu n-am putut niciodată să înţeleg diferenţa care se face între comic şi tragic. Comicul, fiind intuiţia absurdului, îmi pare mai disperant decât tragicul. Comicul nu oferă nicio ieşire… Spun «disperant», dar în realitate, el este dincolo sau dincoace de disperare sau de speranţă”, mărturisea Eugen Ionescu în „Note şi contra-note” (1962).
Piesa „Regele moare” face parte din creaţia de maturitate a lui Eugen Ionescu, fiind scrisă în 1962, an când a avut loc şi premiera la „Théâtre de l’Alliance Française”, în regia lui J.Mauclair.
*
**
Regele Bérenger I domneşte peste un regat aflat în paragină: munţii se prăbuşiseră, marea rupsese digurile şi inundase întreaga ţară şi el fusese indiferent la dezastre, „acum regatul întreg e plin de găuri ca un şvaiţer uriaş”. Numeroasele războaie purtate cu infatuare îl făcuseră să se imagineze un cuceritor vestit, dar noaptea, după ce „soldaţii lui beţi dormeau”, vecinii „mutau pietrele de hotar” şi astfel teritoriul ţării s-a micşorat foarte mult. Ostaşii regelui fugeau la duşmani, iar din nouă miliarde de locuitori rămăseseră numai o mie de bătrâni şi patruzeci şi cinci de tineri. Aceştia din urmă fuseseră alungaţi în alte ţări şi îmbătrâniseră în două zile de la 25 de ani la 80, deci şi ei erau acum bătrâni.
Între personajele piesei, două atitudini antitetice în susţinerea psihologică a regelui Bérenger I sunt exprimate cu pregnanţă de: regina Margareta, prima soţie a regelui şi de regina Maria, cea de a doua soţie, „care ţine loc de frunte în inima lui”, este „mai tânără şi mai frumoasă decât Margareta” şi îmbrăcată mai modern. Un alt personaj este Doctorul regelui, care îndeplineşte şi alte funcţii: chirurg, bacteriolog, gâde şi cititor în stele al Curţii.
Intransigentă şi directă, Margareta îl anunţă pe rege că va muri peste o oră şi jumătate: „Ai să mori peste un ceas şi jumătate, ai să mori la sfârşitul spectacolului”. Ea ar vrea ca regele să devină conştient că va muri, deoarece nu mai are nicio putere atât asupra regatului, cât şi asupra lui însuşi. Împreună cu Doctorul, Margareta îl sfătuieşte să abdice atât din punct de vedere moral, cât şi administrativ. Regele porunceşte Guardului să-i aresteze pe toţi care-i spun adevărul, considerând că au organizat un complot. Spre deosebire de regina Margareta, pentru care valorile caracteriale primează, Maria îl încurajează pe rege, dorind ca el să-şi impună voinţa. Scena este ridicolă, regele se ridică şi cade ritmic de mai multe ori, după cum iese sau intră în scenă o servitoare.
Regele devine laş, se roagă de toţi să nu-l lase să moară, dar Maria vede cum îi albise brusc părul, cum se înmulţiseră ridurile şi cum îmbătrânise „deodată cu paisprezece secole”. Bérenger este revoltat, deoarece i se promisese că o să moară numai atunci când va voi el, însă Margareta îi reproşează că se învăţase prea mult cu puterea şi de aceea trebuia să fie silit. El ar fi trebuit să fie mereu conştient că este muritor, să se gândească la acest lucru în fiecare zi câte cinci minute, „apoi zece minute, un sfert de oră, o jumătate de oră”, să se pregătească pentru moarte, dar el nu cugetase niciodată cu temeinicie, „niciodată cu toată fiinţa”.
Doctorul şi Margareta îl sfătuiesc ca măcar această ultimă oră pe care o mai are de trăit să fie folosită eficient, fiind mai valoroasă „decât secole întregi de uitare şi delăsare”. Regele se tânguieşte, se simte nepregătit ca un elev la examen şi ar dori să rămână repetent, să mai domnească încă o dată. El sare la fereastră ca să-şi anunţe poporul că e pe moarte, sperând că acesta îl va salva: „Popor, am să mor. […] Ajutor! Regele vostru e pe moarte”. Doctorul tânjeşte ca regele să aibă onoare şi demnitate, deoarece rangul său nu îi permite să fie atât de fricos, ca şi când ar fi primul om care moare. Vrând să-l încurajeze, Maria rosteşte o replică remarcabilă, care evidenţiază faptul că moartea este singurul adevăr, singura certitudine pentru om: „Fiecare dintre noi e primul care moare”.
Înjosirea degradantă a regelui o dezgustă pe Margareta, căreia i-ar fi plăcut ca el să spună ceva memorabil, fraze nobile şi pilduitoare şi se sfătuieşte cu Doctorul să compună ei nişte „maxime înălţătoare”, o legendă, dar Bérenger strigă disperat la fereastră după ajutor: „Popor, ajutor… Popor, ajutor!”.
Regelui i se pare că viaţa trecuse ca o clipă, că se născuse doar de cinci minute şi se însurase numai de trei minute, dar Margareta îi aminteşte că acest eveniment se petrecuse cu două sute optzeci şi trei de ani în urmă. Nu ştiuse să profite de nimic în viaţă, deşi avusese pe lângă el pe cei mai mari învăţaţi şi cărţi pe care nu le citise niciodată, însă el strigă mereu că n-a avut timp. Doctorul vede o îmbunătăţire a eticii regale, considerând că dacă se răzvrăteşte, „înseamnă că e pe cale să se resemneze”. Fusese un rege agresiv, amăgindu-se cu o aură de erou: dusese o sută optzeci de războaie împotriva vecinilor, îi ordonase Doctorului să omoare o mulţime de oameni „prin eutanasie”. Margareta îl acuză de cruzime şi ticăloşie, deoarece poruncise să fie ucişi părinţii ei, fraţii lui, verii şi verişoarele până la a şaptea spiţă, cu familiile lor, cu prietenii, numai ca să nu aibă niciun fel de rivali la tron. Bérenger motivează că ordonase moartea tuturor celor enumeraţi din „raţiuni de stat” şi dispune să fie introdus în manualele de istorie, ca să înveţe toţi copiii despre vitejiile lui şi să rămână singurul nume în istorie, toţi ceilalţi regi urmând să fie şterşi.
Lipsit de demnitate, laş şi trufaş, el foloseşte tot felul de tertipuri pentru a-şi prelungi o viaţă ratată, risipită în războaie cu vecinii, ucigându-şi rudele, „până la a şaptea spiţă”, ducând ţara în paragină şi depopulând-o. Cerşeşte ajutorul poporului, invocă spiritele celor morţi, numai ca să amâne clipa fatală şi, neputându-se desprinde de mirajul puterii, Bérenger I rămâne prizonierul propriului palat, care devine un spaţiu al decăderii şi al morţii.
În piesa „Regele moare”, Eugen Ionescu pune în circulaţie o idee esenţială a existenţei, aceea că moartea altora nu-l învaţă nimic pe om, fiecare persoană moare pentru prima oară: „Fiecare dintre noi e primul care moare”.
Limbajul artistic specific pieselor lui Eugen Ionescu se caracterizează prin abundenţa de cuvinte inutile (verbiaj – n.n.), personajele sunt predispuse la sporovăială, unele replici sau vorbe fiind reluate în scop pur auditiv. Vorbăria şi trăncăneala fără rost înlocuiesc în mod aberant acţiunea propriu-zisă, personajele ignorând sensurile cuvintelor rostite, fiind incapabili de comunicare nu numai cu ceilalţi, dar şi cu ei înşişi, ilustrând astfel absurdul vieţii şi iminenţa morţii.
Principala figură de stil în dramaturgia lui Eugen Ionescu este, aşadar, aceea numită galimatias, care înseamnă vorbire sau scriere încurcată, confuză, ilogică, prin care se anulează judecăţile de rutină, convenţionalismul ideilor cu care este obişnuit cititorul (spectatorul), şocându-l.