Unul dintre ultimii cărturari români şi-a luat rămas bun. Pasionat şi îngrijorat de viitorul limbii române, cel mai fervent apărător al „limbii naţionale” a plecat s-o vegheze de pe alt tărâm:

„M-am împăcat mai demult cu gândul inexorabilei plecări obşteşti, deşi un alt gând, poate-acelaşi, nu-mi dă pace, stârnindu-mi neliniştea: viitorul limbii române. Mă tulbură destinul ei legat de veşnicia acestui neam binecuvântat de Pronie. Strădaniile mele, scrisul îndeosebi, au avut (mărturisit sau nu) doar un ţel: glorificarea limbii naţionale, bun patrimonial ce mi-a îmbogăţit existenţa – într-un fel trag nădejde pilduitor şi pentru alţi împătimiţi de aceeaşi dragoste. Căci am învăţat să-mi exprim gândul şi gândurile graţie unor dascăli iluştri de la care am deprins-o: atât barzii populari anonimi cât şi scriitori clasici contemporani, cu toţii rude ale mele din marea familie de creatori ai cuvântului românesc scris şi rostit. Dânşii mi-au sădit în suflet sentimentul patriei şi sensul eternităţii ei.”
(Romulus Vulpescu – „Jurnalul Naţional”)

Aş vrea să găsesc acum cuvintele limbii române cu care să îmbrăţişez rigurozitatea, demnitatea, genialitatea, bogăţia spirituală, modestia, corectitudinea şi dragostea pentru carte înmănuncheate în uriaşul său suflet. Dar mă alin cu instalarea sa definitivă în cele mai dragi amintiri ale mele, alături de sensibila şi minunata Ioana…
Şi-mi pare foarte, foarte rău de doamna Ileana Vulpescu.
¨¨¨
N-am reuşit să dezvălui tulburarea care-mi domină sufletul cernit, dar vă sfătuiesc să citiţi răscolitoarea destăinuire a fiicei mele, Naty, pe blogul www.rontzi.ro.
¨¨¨
Fără să-i cer permisiunea, public mai jos mesajul impresionant al unui drag prieten înzestrat cu spirit şi inteligenţă, care semnează misterios Diodor:

„In memoriam Romulus Vulpescu
(n. 5 aprilie 1933, Oradea – d. 18 septembrie 2012, Bucureşti )

«Plecară cărţile din casă/ pornind pe ultimul lor drum,/ iar stinsul filelor
parfum/ şir de-ncăperi golite lasă.// De raft, şi-o gioarsă de volum/
se-agaţă şi nu vrea să iasă;/ absenţa cărţilor apasă/ ca un banal regret
postum.// Confraţii ce-mi veghează visul/ sînt strămutaţi în empireu,/
şi-acum constat la rîndul meu/ cît de zadarnic mi-a fost scrisul./ Măcar
sper, des­tră­mat în moarte,/ să mă prefac în colb de carte.//»
(Romulus Vulpescu – martie 2011)
***
De câteva ore suntem mai săraci cu un poet rebel şi un mare
cărturar… dar îl vom nemuri prin amintirea noastră…
Odihnească-se în pace!”