Verbul „a trebui” are atât sensul „a avea nevoie”, cât şi „a fi obligatoriu/ necesar”.
I. A trebui = a avea nevoie
1. Atunci când înseamnă „a avea nevoie”, verbul „a trebui” este precedat de un pronume în dativ şi urmat de subiect, care poate fi un obiect sau o fiinţă:
*Îmi trebuie multe medicamente pentru pneumonie. (am nevoie de medicament.)
*Îmi trebuie un prieten pentru a mă consola. (am nevoie de un prieten)
Forma de indicativ prezent, „trebuie”, rămâne invariabilă, indiferent dacă subiectul este la singular sau la plural:
*Îi trebuie la firmă o secretară energică şi devotată. (are nevoie de o secretară)
*Ne trebuie două portocale şi trei mere pentru compot. (avem nevoie de două portocale şi trei mere)
Sunt greşite formulările: „Îi trebuieşte o secretară…/ Ne trebuiesc două portocale…)
2. La modul indicativ, timpurile perfect simplu, imperfect, perfect compus, mai mult ca perfect şi viitor, verbul „a trebui” se acordă formal cu subiectul:
*Îmi trebuiră două geamantane pentru vacanţă
*Mi-au trebuit două geamantane pentru vacanţă.
*Îmi trebuiseră două geamantane pentru vacanţă.
*Îmi vor trebui două geamantane pentru vacanţă.

II. A trebui = este necesar, este obligatoriu să:
a) Pentru sensul „este necesar, este obligatoriu să”, verbul „a trebui” este urmat totdeauna de o propoziţie subiectivă introdusă prin conjuncţia „să”:
*Trebuie/ să mă duc la medic.
*Trebuie/ să pleci imediat.
b) Atunci când verbul „a trebui” este precedat de un subiect, acesta se raportează la predicatul din subordonată:
*Mihai trebuie să ajungă acasă. (Trebuie ca Mihai să ajungă acasă.)
*Noi trebuie să ne facem singuri temele. (Trebuie ca noi să ne facem singuri temele.)
c) La modul indicativ, timpurile perfect simplu, imperfect, perfect compus, mai mult ca perfect şi viitor, verbul „a trebui” se acordă formal cu subiectul:
*Ei trebuiră răspundă în faţa judecătorului.
*Ei trebuiseră să răspundă în faţa judecătorului.
*Ei au trebuit răspundă în faţa judecătorului.
*Ei vor trebui răspundă în faţa judecătorului.
d) Uneori, verbul „a trebui” poate exista în propoziţii exclamative, cu sens poruncitor şi fără a fi urmat de propoziţie subiectivă, în special în cadrul unui dialog:
*- M-am gândit să-i cer scuze pentru atitudinea de ieri.
- Trebuie! (e necesar să faci acest lucru)

III. În locuţiuni sau expresii colocviale, verbul „a trebui” poate avea următoarele sensuri:
¨ „aşa cum se cuvine, aşa cum se cade”
*Ioana nu s-a purtat cum trebuie cu părinţii şi cu bunicii.
¨ „aşa ţi se cuvine, aşa meriţi” – se foloseşte mai ales în dialog:
*- M-a dat afară de la ore…
- Aşa-ţi trebuie, dacă nu eşti atent!

(În conformitate cu normele formulate în lucrarea „Dificultăţi gramaticale ale limbii române”, Editura Universităţii din Bucureşti, autori: Narcisa Forăscu şi Mihaela Popescu)