Am retrăit ieri o stare emoţională căreia i-am dus dorul vreme prea îndelungată şi pe care o credeam rămasă definitiv doar o amintire a sufletului. Lansarea cărţii domnului Dinu Săraru mi-a prilejuit, pe lângă evenimentul apariţiei unei cărţi importante pentru literatura română, o emoţie după care tânjeam: m-am revăzut şi am stat de vorbă (în sfârşit, am stat de vorbă!) cu oameni dragi, personalităţi adevărate ale culturii române: D.R.Popescu, acad.Virgil Cândea, Valeriu Râpeanu, Nae Cosmescu, Grigore Gonţa, Costel Constantin, Mircea Albulescu, Dan Puric, Dumitru Constantin şi alţii mai tineri şi deja celebri.
Intitulat „Ultimul ţăran din Slătioara”, volumul de povestiri al domnului Dinu Săraru, publicat la Editura „Adevărul”, emană o nelinişte amară despre rarefierea rădăcinilor tuturor românilor: ţărănimea. Oricât de orăşeni ne-am considera unii dintre noi, sunt convinsă că fiecare român are strămoş ţăran, dar cred şi că foarte tinerii de astăzi „sunt altă lume, Domnule Dinule…”:

„Adevărul e că au fost o toamnă şi o iarnă când nu s-au mai oprit clopotele din tras.
– Mor ţăranii dumitale pe capete, îmi spunea cineva care îmi povestise şi sfârşitul Speranţei, înlăcrimat cu adevărat. Mâine, poimâine o să te plimbi prin Slătioara singur, ca şi când dumneata ai fi rămas ultimul ţăran. O să vezi, mă asigură el cu o înţelepciune cinică, şi îmi dau seama că de fapt vrea să-mi spună: mai potoleşte-te, fratele meu, cu zbaterea asta cam tinerească, în numele poveştii cu renaşterea ţărănimii. Cine să mai renască dacă a murit şi Speranţa, care era un ultim semn al vitalităţii ţărăneşti, al patimii ţărăneşti, al tinereţii fără bătrâneţe?
Dacă aş fi rămas ţăran, cum cred că am şi rămas în adâncul sufletului meu, ar fi trebuit să-i răspund cu scepticismul acestora când el mi-a atras atenţia că o să mă plimb singur prin Slătioara.
– Cât o să mă mai plimb şi eu!
Şi fără să vreau chiar aşa i-am răspuns, iar el:
– Vezi!?”

(Dinu Săraru – „A murit şi Speranţa”, din volumul „Ultimul ţăran din Slătioara”)

În finalul cărţii, este tipărită olograf o scrisoare a domnului acad. Virgil Cândea către domnul Dinu Săraru, în care cel puţin o frază exprimă, cu siguranţă, starea oricărui cititor al acestui volum: „N-am avut de mult asemenea bucurie. […] Textul este din categoria celor socotite azi de valoare universală şi ar fi o crimă (pe care, din nefericire, o prevăd) să nu fie frumos tradus în engleză, franceză, spaniolă, italiană şi rusă, limbile care împing în prezent trenul literaturii mondiale. Adresa directă, concretă, limpede, m-a trimis la lecturi din Tennessee Williams şi Garcia Marquez.”
************************************************************************

P.S. Pentru revigorarea mea spirituală, vă permit să mă invidiaţi!