Ca de obicei, Diodor aduce cinstire marilor valori spirituale ale culturii noastre:
„Agenţia naţională AGERPRES îşi respectă rangul, marcând, ca de fiecare dată, evenimentele culturale majore:

15 ianuarie, Ziua Culturii Naţionale

„Ziua de 15 ianuarie, aleasă ca Zi a Culturii Naţionale, reprezintă data naşterii poetului naţional al românilor, Mihai Eminescu (1850-1889).

Criticul literar Titu Maiorescu, mentorul ”Junimii”, spunea despre marele poet: ”Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti.”

Camera Deputaţilor a adoptat, la 16 noiembrie 2010, un proiect de lege prin care ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit zi a Culturii Naţionale, act normativ ce a întrunit 175 de voturi favorabile, unul împotrivă şi două abţineri.

Proiectul a fost iniţiat de 50 de deputaţi şi senatori PSD şi de liberalul Mircea Diaconu, care a semnat această iniţiativă. În expunerea de motive a iniţiatorilor se arată: ”Ziua Culturii Naţionale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar şi o zi de reflecţie asupra culturii române, în genere, şi a proiectelor culturale de interes naţional”.

Decretul pentru promulgarea Legii privind declararea zilei de 15 ianuarie – Ziua Culturii Naţionale a fost semnat la 6 decembrie 2010, iar Legea nr. 238 din 7 decembrie 2010 a fost publicată în MO 831 din 13 decembrie 2010.

Există precedente pentru această sărbătoare şi în alte ţări europene. Astfel, în Spania, Ziua Culturii a fost aleasă în ziua morţii lui Miguel de Cervantes, iar în Portugalia, în ziua în care s-a născut Luis de Camoes. Şi autorităţile din Republica Moldova au hotărât ca ziua de naştere a lui Mihai Eminescu să devină Ziua Culturii Naţionale.

Eminescu, ”poetul nepereche a cărui operă învinge timpul”

De ce a fost aleasă ziua lui Eminescu drept zi a Culturii Naţionale? Poate pentru că ”El e cel care a spus că teiul e sfânt. El e cel al cărui nume nu se cade să fie luat în deşert. (…) El e cel care oricâte desnădejdi ne-ar încerca ne dă temeiuri ca totuşi să nu desnădăjduim” (Geo Bogza). Poate pentru că reprezintă ”omul deplin al culturii româneşti” (Constantin Noica). Poate că niciodată nu e prea mult să-l recitim pe poetul, prozatorul, dramaturgul, ziaristul şi gânditorul Mihai Eminescu.
”Pentru a fi oneşti şi autentici, când vorbim despre Eminescu, trebuie mai întâi să-l recitim. (…) Un student român la Viena şi Berlin, care ştia germana şi franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică şi gazetărie angajată. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecţie mai sublimă şi mai tristă, totodată, de românitate se poate închipui?”, spunea criticul literar Dan C. Mihăilescu, într-un portret inedit făcut lui Eminescu.

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani. A fost poet, prozator, dramaturg şi jurnalist, socotit de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Avea o bună educaţie filosofică, opera sa poetică fiind influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant şi de teoriile lui Hegel.

A fost activ în societatea Junimea şi a lucrat ca redactor la Timpul. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinţa din 25 ianuarie 1902. A murit la 15 iunie 1889, la 39 de ani, la Bucureşti, iar la 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

În cartea dedicată vieţii lui Mihai Eminescu, George Călinescu a scris: ”Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

Primul care a intuit marele efect modelator al creaţiei eminesciene a fost Titu Maiorescu: ”Eminescu a făcut ca toată poezia acestui secol să evolueze sub auspiciile geniului său, iar forma înfăptuită de el a limbii naţionale să devină punctul de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioară a veşmântului şi cugetării româneşti”.

Eminescu a fost o personalitate copleşitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin inteligenţă, memorie, curiozitate intelectuală, cultura de nivel european, bogăţia şi farmecul limbajului. Din acest motiv putem spune că ”fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci”(Tudor Vianu).

”A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă…Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene, din depărtare, delicata lui singurateca slavă” (Tudor Arghezi). […]”
Mulţumesc, Diodor!
**********************************************************************************************************

Numeroşi sunt românii care s-au regăsit spiritual în creaţia eminesciană, de la personalităţile contemporane cu nemuritorul poet şi până la românul de rând din toate timpurile, copleşit de versurile lui.

„Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge …
Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt –
Astfel tu’n a cărui minte universul se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.
(Veronica Micle, „Lui X”)

„Tot mai citesc măiastra-ţi carte
Deşi o ştiu pe dinafară
Parcă urmând şirul de slove,
Ce-a tale gânduri sămănară,
(Alexandru Vlahuţă, „Lui Eminescu”)

„Păşiţi încet cu grijă tăcută, feţii mei,
Să nu-i călcaţi nici umbra, nici florile de tei,
Cel mai chemat s-aline, din toţi, şi cel mai teafăr
Şi-a înmuiat condeiul de-a dreptul în luceafăr.”
(Tudor Arghezi, „Inscripţie pe amfora LUI”)

„Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nenorocită pentru om. Era o frumuseţe! O figură clasică, încadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o veche icoană, un copil predestina durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările.”
(Ion Luca Caragiale)

Alexandru Paleologu („Imagini succesive”) a dezvăluit «ajutorul» dat de Baudelaire şi Nietzsche, Verlaine şi Mallarmé pentru pătrunderea poeziei eminesciene în esenţa ei: „Trebuie să spun că Eminescu suporta foarte bine proba comparaţiei cu «cei mari» de aiurea, după cum suporta foarte bine şi proba acustică, după mine lucrul cel mai important. Descopeream la el «acustica gândirii», al cărui secret îl cunoştea şi Caragiale, îl ştia foarte bine şi Flaubert şi mă încânta această perfectă stăpânire a fenomenului”.

***************************************************************************************
Mihai Eminescu a avut premoniţii de necontestat şi când anticipa atitudinea defăimătoare a unor „urmaşi nedemni”:

„[…]
Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale –
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
(Mihai Eminescu, „Scrisoarea I”)

În numărul – de-acum celebru – al revistei „Dilema” (27 februarie – 5 martie 1998) s-au publicat o serie de aprecieri defăimătoare despre Mihai Eminescu. Selectez doar atât:

„Cezar-Paul Bădescu a fost «cel responsabil» de coordonarea numărul din «Dilema». Iată ce afirmă în „Argumentul” care deschide seria articolelor:[pe când era licean] „Poezia lui Eminescu nu mă încânta, de fapt ea nici nu exista pentru mine, decât cel mult ca obligativitate şcolară– era, deci, lipsită de substanţă. La rândul lui, poetul însuşi era ceva inert şi ridicol, ca o statuie goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart.De când a devenit discutabil şi mai ales acum, când – iată – realizez un număr la «Dilema» despre el, Eminescu a căpătat, pentru mine, din ce în ce mai multă viaţă. Dintr-o abstracţiune a devenit un om, aşa cum ar fi trebuit să rămână tot timpul. Un om care, până la urmă, nu are nicio vină că a fost anexat de extremismele şi ideologiile de tot felul sau că a devenit, fără să aibă niciun profit din aceasta, obiectul unui monstruos cult al personalităţii.”

„Mircea Cărtărescu face un tur de forţă pentru a dărâma imaginea fizică a marelui poet, cea serafică şi nepământeană pe care o ştim din celebra fotografie a lui Eminescu. Adună şi pune cap la cap fragmente din surse diferite (rude, prieteni, apropiaţi). O să le aleg pe cele mai frapante, cele care construiesc imaginea unui bărbat scund şi extrem de musculos, păros „pe pulpele şi cele de jos şi cele de sus, credeai că-i omul lui Darwin” (Matei Eminovici), cu platfus la ambele picioare. Mite Kremnitz îl descrie (detaşat) ca “nebărbierit, cu dinţi mari galbeni, murdar pe haine şi îmbrăcat fără nicio îngrijire”, care mânca cu zgomot şi râdea brutal, cu gura plină. Era dependent de cafea şi tutun, înjura „Tu-i neamul nevoii!”, iar cei care-l întâlneau erau dezamăgiţi, căci nu arăta a poet. […]”
(Publicat de Iulia Muşat în „Critică literară”)

„Atâta vreme cât Eminescu va fi obiect de cult, sensibilitatea culturală românească va fi una provincială, plictisitoare şi vetustă. Eminescologii o vor muzeifica, iar şcolarii o vor silabisi.”
(Cristian Preda, „Cultură şi cultură politică: două observaţii”)

*******************************************************************************************************
Cu aceeaşi genialitate, Mihai Eminescu le răspunde, peste ani, tuturor detractorilor, cărora le dedică versuri nepieritoare şi reconfortante:
„[…]
Şi de-aceea de-azi nainte poţi să nu mă întrebi
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi,
De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile…
De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.
Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.”

(Mihai Eminescu, „Scrisoarea II”)