MIHAELA HURĂ, sensibila profesoară de română, debutează cu poezie şi proză, pe propriul blog, chiar în preajma Paştelui! O fi vreun semn divin?!?

„De ce?”

De ce m-aş întreba mereu
de unde vine lumina
şi unde se duce?
Nu-i de-ajuns să mă bucur,
pentru că vine
şi să o aştept,
când se duce?
De ce aş încerca mereu să înţeleg
de unde vin oamenii pe Pământ
şi unde pleacă?
Nu-i de-ajuns să fiu fericită
pentru micii oameni
pe care eu i-am adus pe Pământ
şi să visez
că vor pleca într-o lume
mai frumoasă?
De ce trebuie
să anulez mereu
semne de întrebare?
Toate acestea
nu fac decât
să mă transforme
într-un imens
semn de mirare.

*****
„Cu capu-n nori”

Nimic nu-i mai plăcut decât
să treci prin viaţă
cu capu-n nori.
De-acolo, de sus, nu vezi
nici feţele prea triste,
care să te-ntristeze,
nici feţele prea fericite,
care să te-ntristeze,
nici ura, nici teama de Apocalipsă.
Nimic din toate-acestea
nu poate-ajunge
până la tine.
Plutind deasupra tuturor,
ochii tăi, obişnuiţi de mult cu lumina,
urechile tale, de mult obişnuite cu liniştea
şi inima ta, deja stăpână pe blândeţea cerului,
mai pot vedea, auzi şi simţi doar
lumina din ochii copiilor,
liniştea florilor,
blândeţea zilelor de august.
Iată de ce e-atât de plăcut
să treci prin viaţă
cu capu-n nori.

*****
„Vorbe”
Se spune
că doar în întuneric
n-avem umbră.

Eu cred
că doar în umbră
e întunericul din noi.
Se crede
că doar în stele
e lumina.

Eu ştiu
că doar lumină
e-n ochii de copil.

Se ştie
că doar iubirea
învinge chiar şi moartea.

Eu simt
că doar în moarte
iubirea e deplină.

S-ar spune
că-s doar vorbe…

*****

„Omul”

Când Omul şi-a simţit sfârşitul mai aproape decât de obicei, a făcut ceva ce-şi propusese de mult, încă din copilărie, dar timpul nu-i ajunsese niciodată pentru asta: a intrat într-o biserică, să-l caute pe Dumnezeu. Oarecum stingher şi neştiind exact ce trebuie să facă sau să spună, a deschis uşor, timid, uşa bisericii, şi-a şters noroiul de pe tălpile pantofilor, şi-a scos pălăria (de care nu se despărţise aproape niciodată în viaţa lui de adult) şi-a intrat. Întuneric. Linişte. Răcoare.
„Cam sinistru în biserica asta”- şi-a spus, strângând pălăria aşa cum, odată, o strângea de mână pe mama, când îl ducea la dentist.
„Da` unde-or fi lumânările? Nu văd nimic. Şi e prea frig. Nu-mi place, deloc nu-mi place aici.”
Începând să dârdâie puţin, a înaintat exact trei paşi temători, rugându-se să nu dea peste cineva şi încercând, disperat, să găsească lumânările. Neîntâmplându-se nici una, nici alta, s-a oprit din nou, şi-a făcut o cruce rapidă, s-a întors şi-a zbughit-o hotărât spre uşă. Întunericul fiind atât de adânc şi Omul – atât de nefamiliarizat cu locul, n-a făcut o rotaţie completă şi, în loc să ajungă la ieşire, s-a lovit cu toată forţa de o băncuţă.
– Dumnezeul… – i-a scăpat printre lacrimile pricinuite de lovitură. Dar, luânduşi seama, şi-a înghiţit restul înjurăturii şi s-a speriat. Ştergându-se la gură cu dosul palmei, ca pentru a anula, copilăreşte, jumătatea de blasfemie rostită, s-a aşezat pe băncuţă. Aplecându-se să-şi pipăie genunchiul îndurerat, a dat, cu totul şi cu totul pe neaşteptate, de o mână care sigur nu era a lui. Pe jumătate înspăimântat, pe jumătate curios, a început să-şi plimbe încet mâna în sus, de-a lungul mâinii necunoscute, ca un orb. Depăşind nişte degete noduroase (vechi, parcă, de când lumea), a dat peste marginea unei mâneci aspre, apoi peste un umăr puţin lăsat şi, într-un final, şi-a oprit căutarea într-o barbă stufoasă, de bunic simpatic şi blajin. Ar fi vrut să-i pipăie şi faţa, dar i s-a făcut ruşine şi şi-a retras mâna.
– Cine eşti? întrebarea abia şoptită a răsunat, în biserica goală, ca un tunet.
– Tu să-mi spui – chicotitul care însoţea vorbele a umplut încăperea, revărsându-se din tavan, din pereţi, din pardoseală şi chiar din pălăria pe care Omul continua să o frământe în mâna stângă.
– Dar de unde aş putea eu să ştiu? s-a mirat Omul, puţin agasat, crezând că bărbosul îşi cam bătea joc de el.
– Nu tu m-ai chemat? s-a repetat râsul poznaş.
– Eu??? Cum să te chem, dacă habar n-am cine eşti?!
– Nu mă-ntreba pe mine. Tu m-ai strigat. Înseamnă că ştii cine sunt, nu?
– Râzi de mine?
– S-ar putea şi asta.
– Dar de ce, pentru Dumnezeu, să râzi de cineva pe care nici nu-l cunoşti, şi nici măcar nu-l vezi?! s-a indignat Omul.
– Aş putea crede că şi tu râzi de mine. Vrei să spui că tu nu mă cunoşti şi nu mă vezi. Cu toate astea, mă strigi mereu. Aşa ai făcut toată viaţa.
– Te-am strigat eu toată viaţa?!?! Cu asta, chiar întreci măsura, zău aşa. Nu pricepi că nu-te-cu-nosc?
– Ar trebui să te cred, nu?
– Sigur c-ar trebui să mă crezi.
– De ce?
– Pentru că ţi-am spus eu. Şi demonstrează tu că te cunosc, poţi? a strigat Omul, enervat de-a dreptul.
– Şi eu ţi-am spus că m-ai chemat, şi nu m-ai crezut. Eu de ce să te cred ? Tot timpul mi-ai cerut să te cred: că ţi-ai ascultat părinţii, că n-ai râvnit la bunul altuia, că ai fost cinstit şi toate celelalte. Niciodată nu ţi-am cerut să-mi demonstrezi nimic.
– Bine, dacă vrei să jucăm jocul ăsta, hai să-l jucăm. Să zicem că ţi-aş fi cerut eu aşa ceva. Şi m-ai crezut?
– Bineînţeles că nu – s-a revărsat iarăşi, din toţi pereţii, chicotitul cel vesel.
– Pentru că nu ţi-am demonstrat?
– Ei, na! Pentru că ştiam că mă minţi.
Mototolind de-a dreptul borul pălăriei (de care nu se despărţise aproape niciodată până atunci), Omul a început să se foiască pe băncuţă. Nu-i mai era frig, dar valul de căldură care-l ataca nu era deloc plăcut. Prea cald era până şi aerul care-i intra în plămâni şi-i usca buzele, lipindu-i limba de cerul gurii. O nelinişte mai mare decât oricare alta pe care-o simţise vreodată îşi făcea loc în el, urcând din vârful degetelor către inimă. Parcă ceva ce ştiuse dintotdeauna, dar uitase de veacuri, începea acum să se întoarcă la el. Respirând cu greutate şi cu spaimă, a deschis gura larg, ca să fie sigur că va reuşi, a închis ochii strâns, nu ştia nici el de ce şi a îngăimat, cu toată puterea care-i mai rămăsese în finalul zilelor lui :
– Ştiai? De multe ori, nici eu nu ştiam că mint. De unde puteai TU să ştii?
– Tu să-mi spui – de data aceasta, chicotitul n-a mai răsunat şi vorbele s-au auzit răspicat.
În ochii strânşi, bezna a fost străfulgerată de culori atât de puternice, încât Omul a fost obligat să-i deschidă, temându-se să nu orbească aşa, cu ochii închişi. Cu uimire, a constatat că biserica începea să se lumineze, ca de un răsărit firav. A zărit pereţii acoperiţi de icoane, în depărtare – conturul altarului. Doar alături de el nu s-a uitat. Parcă n-avea curaj. Simţea că n-avea de ce să se uite, era totuna dacă ar fi încercat să vadă sau nu.
– Mă cunoşti de mult, nu? a constatat Omul, mai mult decât a întrebat. Şi fiecare cuvânt mai lumina o părticică a bisericii.
– Dintotdeauna. Ne cunoaştem dintotdeauna. Vrei să-ţi demonstrez? iarăşi chicotitul veni de peste tot, din jur, de sus şi de jos.
Privind mereu înainte, Omul a simţit aer curat inundându-i plămânii şi lumină caldă mângâindu-i ochii.
– Nu, nu mai este nevoie. Cred că… – vorba a rămas suspendată în liniştea bisericii şi a continuat în gândul Omului.
– Aaa! În sfârşit! a tunat vocea din barba stufoasă. Fără demonstraţii ? Fără bătăi cu pumnul în piept că trebuie dovedit orice?
– De data asta, fără – a şoptit Omul, făcându-se din ce în ce mai mic, pe măsură ce vocea de alături se făcea din ce în ce mai mare.
– Fără să mă mai iei mereu la întrebări că de ce aşa şi de ce pe dincolo şi de ce am lăsat eu să se-ntâmple aia sau cealaltă? Fără : „Unde eşti, când am nevoie de Tine?” şi : „De ce ăluia i-ai dat atâtea, şi mie nu mi-ai dat ce ţi-am cerut?” Fără astea?
– Fără, fără! Am înţeles acum, crede-mă! a implorat strigătul din urmă.
Lumina a fulgerat din toţi porii bisericii, sfredelind ochii Omului, care nu se mai puteau închide pentru a se apăra.
– N-ai înţeles nimic! Cu toată lumina asta de la începutul începuturilor, tot orb ai rămas. O viaţă-ntreagă M-ai chemat pentru toate nimicniciile care ţi-au trecut prin cap. Nu ţi-a păsat dacă era zi sau noapte, cald sau frig, mereu ai fost nemulţumit şi ai dat vina pe Mine pentru orice.
– Iartă-mă! a murmurat Omul, cu lacrimi în degete.
– Eu am alungat o singură dată un înger rebel, şi de-atunci toată lumea numai despre asta vorbeşte. Tu M-ai alungat din casa ta în fiecare zi, şi n-a spus nimeni un cuvânt.
– Iartă-mă! a spus Omul, cu plâns în umeri.
– Tu n-ai putut să Mă ierţi atunci când ţi-a murit mama şi-Mi ceri Mie să te iert. Hai, spune, de ce-aş face asta?
– Pentru că Tu eşti… Tu eşti… eşti…
– Vezi? După toate zilele şi săptămânile şi anotimpurile pe care ţi le-am dat, tot n-ai deschis ochii. Cine sunt Eu, spune, Omule, cine sunt?
– Eşti… – şi lacrimile Omului ţâşniră din toate colţurile bisericii. Eşti… – şi lacrimile Omului acoperiră biserica. Eşti… – şi lacrimile Omului acoperiră cerul. EŞTI BUN!
În clipa aceea, toate vocile lumii au tăcut şi singură lumina a rămas în cer şi sub cer. Şi, în mijlocul ei, Omul s-a ridicat de pe băncuţă, s-a ridicat de pe acoperişul bisericii, s-a ridicat de pe acoperişul lumii, purtat de o mână cu degete noduroase (vechi, parcă, de când lumea), deasupra căreia strălucea o barbă stufoasă şi blajină.
– M-ai iertat?
Din barba strălucitoare, în lumina strălucitoare de deasupra tuturor cerurilor, s-a revărsat un chicotit poznaş.

Intraţi pe blogul doamnei profesoare Mihaela Hură şi puteţi citi mai multe creaţii literare remarcabile.
www.misahura.blogspot.ro, intitulat sugestiv „Despre orice”
, cu un moto semnificativ:
„Să suportăm realitatea cu gândul la visul nostru şi să încercăm să-i ajutăm şi pe alţii să suporte. Poate că asta înseamnă viaţa. Habar n-am.”
********************************************************************************************

P.S. Am primit o satiră care mi se pare foarte izbutită şi autorul foarte talentat şi informat. S-ar putea ca unii să se indigneze că nu este „creştineşte” să public în preajma Sfintelor Paşti o astfel de creaţie, dar cred că este mult mai necreştinească săvârşirea respectivelor fapte, adică „in rem”, că tot e la modă…
Poezia a fost trimisă de Nelu, iar semnatarul creaţiei se numeşte Mircea Enescu. Vă rog să propuneţi un titlu! Că n-are!

„În ţara-n care chiorul e-mpărat
Şi iarna nu-i cu vara de o teapă,
Sunt tot mai mulţi acei cu doctorat,
Tot mai puţini acei ce dau la sapă.

În ţara cu succesuri fel de fel
Şi fiice cu vânzări îmbârligate,
Vezi tot mai mulţi cu grad de colonel
Şi tot mai rar cătane-adevărate.

În ţara-n care eşti ejaculat
De nu te dai aşa cum bate vântul,
Toţi se pricep la manageriat,
Şi nu mai ştim cum să arăm pământul.

În ţara-n care eşti, atunci când vrei,
Tu, pentru tine, admiratoare pură,
Bărbaţi de stat sparg bani de la FeMeI,
Iar goagălul e culmea de cultură.

Din ţara-n care eşti analizat
După CV, nu după ce ştii face,
Prea mulţi specialişti au emigrat
Şi au rămas prea multe dobitoace.”